Trăim într-o vreme în care competiția a devenit norma. concurăm la locul de muncă, în sport, pe rețelele de socializare... și, din păcate, uneori chiar și în interiorul Bisericii.
Cine predică mai bine? Cine cântă mai bine? Cine are cei mai mulți urmăritori? Cine are cea mai vizibilă lucrare? Cine este ascultat de cei mai mulți oameni? Însă Împărăția lui Dumnezeu nu crește prin competiție. Ea crește prin colaborare.
Pavel descrie Biserica drept un trup, nu o cursă. Într-un trup, ochii nu concurează cu mâinile, iar picioarele nu încearcă să ia locul inimii. Ele nu pot concura, deoarece sunt diferite și au nevoie unele de altele. Fiecare membru are un rol distinct, dar toți sunt indispensabili.
Când începem să concurăm, încetăm să ne mai bucurăm de darurile celorlalți și începem să le percepem ca pe o amenințare. Succesul unui frate devine propriul nostru eșec. Creșterea lui ne deranjează, în loc să ne aducă bucurie. Acest lucru nu vine de la Duhul lui Dumnezeu. O biserică locală devine puternică atunci când fiecare membru înțelege că darul său nu este menit pentru a ieși în evidență, ci pentru a completa ceea ce îi poate lipsi altcuiva.
Evanghelistul are nevoie de pastor. Pastorul are nevoie de învățător. Învățătorul are nevoie de profet. Profetul are nevoie de cei care slujesc în tăcere. Iar cei care slujesc în tăcere sunt la fel de prețioși ca și cei care vorbesc în fața unei mulțimi.
Unitatea nu apare atunci când suntem cu toții la fel, ci atunci când ne punem darurile în slujba aceleiași misiuni.
Din acest motiv, scopul nostru nu ar trebui să fie acela de a fi mai buni decât ceilalți, ci de a-i ajuta pe ceilalți să devină ceea ce Dumnezeu i-a chemat să fie.
Lasă un răspuns